https://arheo7tv.wordpress.com/2017/03/26/1985-urzica-nr-1-ianuarie-1985/ Pe cât de deteriorat este acest exemplar, pe atât de interesant este, prin mai multe elemente.
Observasem în „Urzica” din octombrie 1984 un articol referitor la spălatul rufelor în familie în cazul interpreților muzicii populare și a odraslelor lor. Acum, în pagina 2, Tiberiu Ceia a cerut un „drept la replică”. Printre altele s-a ales cu exclamația „Ca să vezi până unde ajunge grandomania acestor aruncători de ciucuri peste mână!” Întreg articolul ne duce cu gândul la actualele emisiuni tabloide. În același ton, la pagina 11, același acid Marius Tupan notează, referindu-se la altă șușanea: „În spectacolul Anotimpul varietăților Romica Puceanu a încercat o folosință mondială a florilor oferite de spectatori. Ori de câte ori încheia un cântec, se ștergea cu ele pe față. Cine crede că voia să-și înlăture transpirația, se înșeală: artista își făcea safteaua numai.” În pagina 4, o anchetă despre o vilă confiscată de stat prin decretul 98/1979 pe motiv de ilegalități. E interesant de urmărit ce s-a întâmplat de-a lungul timpului cu acel „castel nescoțian”, sub genericul „Corupția ucide !”
Dar, de departe cel mai spectaculos este articolul-pamflet din pagina 3, intitulat „Toată pasărea pe limba ei…” , în care publicistul Ioan Dodu Bălan îl „tăvălea” pe Virgil Ierunca (nume real Virgil Untaru), soțul Monicăi Lovinescu, împreună cu care realizau emisiuni în limba română la Radio Europa Liberă. Mi-am permis să transcriu întreg articolul, fiind o rară ocazie când se mai vorbea în țară de posturile de radio anti-comuniste :
Toată pasărea pe limba ei…
În ornitologie românească, ierunca este o pasăre din ordinul galiformelor, cam de mărimea unei ciori cârâitoare, dar grandomană, infatuată și pedantă, vrea, câteodată, cu o vrere încăpățânată, ostentativă și agresivă, să pară cocoș de munte.
Unii naivi, slabi cunoscători ai ornitologiei, dar ambițioși și cu idei fixe, o și iau ca atare, crezând că amărâta pasăre se complace de minune în această tristă confuzie. Unii se înghesuie s-o imite și-i fură numele.
De ce oare unii care cârâie pedant pe unde scurte cu o regularitate de cântat al cocoșului, atunci când împrumută numele de la astfel de păsări, le iau și caracterul, uitând că această clămpăneală, cotcodăceală, cârâială înăcrită în forțate nazalizări, nu e, totuși, cântec majestuos de cocoș.
Automințirea aceasta nenorocită pare să fie un blestem pentru cei ce-și trădează până și numele. Pentru că una e să te cheme din moși strămoși cu nume de pasăre și cu totul alta e să-i furi păsării numele pentru ca, în umbra lui, să trădezi omul, omenia, patria și tot ce se poate trăda.
Asemenea vietăți uită ca țara nu-i țarc, deși se deosebește de el numai printr-o literă.
Țara nu-i cuib efemer din care să te zburătăcești când suflă vântul sau când ți-e placul.
Vopsită, n-a fost luată cu seriozitate drept papagal și s-a văzut că toată pasărea pe limba ei piere… sau în orice caz se face de râs.
Dar de asemenea pasări, nu se ocupă nici ornitologi, nici psihologii, nici muzicologicii, pentru că ele cârâie, nu cântă, împroșcă cu venin și vomează cu nerușinare.
Cârâie pedant, franțuzit, ifosit, izmenit, înăcrit, împărțind cu pliscul glorii deșarte pentru unii favoriți, cobind a rău pentru cei dușmăniți de o inimă neagră.
E de mult știut faptul că numele omului n-are nici o legătură organică, funciară cu personalitatea lui, întrucât nu el și-l alege, ci i-l dau alții. Prenumele se dă, numele se moștenește. Așa că n-are nici o semnificație dacă te cheamă Epure sau Vulpe, Rață sau Potârniche ș.a.m.d. Dar e, neîndoios că pseudonimele au în ele o notă subiectivă, voluntară, vor să aibă o semnificație anume, vor să exprime o latură a personalității celui ce-și alege numele nou din zoologie, botanică, ornitologie, din istorie, din calendarul cu sfinți și martiri.
Poate oare un pedant carachios, care spune cele mai mari banalități, afectând tonul cel mai grav, graseind cu gura țuguiată chiar într-o hărmălaie de șanț, să-și ia numele ieruncii fără ca să nu se facă de râs și să nu trădeze însăși natura?
Evident că nu !
Dar ce importanță mai are un asemenea amănunt, când se știe din proverb că toată pasărea pe limba ei piere și că glas de asin nu se suie la cer ?!
Arheologie Radio📻Tv📺 