„1 mai muncitoresc” de Cristi Țepeș. (Mapa specială TVR)

Posted: 01/05/2017 in 1 Mai, Ediţii speciale- Evenimente

La cinci ani după difuzarea acestul documentar senzațional m-am gândit să-i fac transcrierea, pentru a afla cât mai multe persoane despre catacombele istoriei. Un singur lucru adaug, că realizatorul TVR, Cristi Țepeș a murit în urma unui infarct, la volan, la 12 decembrie 2015. __________________

„Căutările prin arhiva Televiziunii Române ne-au pus în fața unei descoperiri senzaționale. În 1989, propaganda, care ajunsese să rescrie istoria românilor într-o mare măsură, oferea o inedită fotografie document. Aceasta confirma că la  marea și istorica adunare comunistă și antifascistă din 1 mai 1939, Nicolae și Elena Ceaușescu nu doar că erau participanți, ci se aflau chiar între conducători. Doar că televiziunea mai amintise despre acel eveniment istoric în anii anteriori, minus participarea cuplului de dictatori și folosise imaginea cu pricina doar ca pe o unealtă de construcție a mitului partidului comunist eroic. Ce se întâmplase ? La fel ca în bancurile absurde de altădată cu  Radio Erevan, era o mică mare problemă. În realitate, cei doi nu participaseră la acea adunare, iar adunarea nu fusese de fapt organizată de partidul comunist, care la acea vreme cu greu ar fi putut umple o bodegă, darămite o piață centrală. În plus, nu era o demonstrație antifascistă, ci una care susținea regimul dictaturii regale al lui Carol al II-lea. Totul era o mare minciună, la fel precum comunismul însuși. Preocupării pentru măsluirea istoriei îi scăpase topirea unui film cu o mitologie nedefinitivată a partidului comunist și astfel investigațiile noastre au găsit fotografia originală pentru care niște specialiști în propagandă și-au câștigat, nu pâinea, ci dulceața de pe untul de pe pâine, toate raționalizate în 1989, ultimul an al lui Ceaușescu.

Am descoperit cu surprindere că, în chiar această zi, 1 mai 1939, și muncitorii din Germania nazistă își aveau sărbătoarea. În chiar acele zile se pregătea în secret semnarea pactului Molotov – Ribbentrop, care avea să sfâșie Europa și să confirme faptul că atât comunismul, cât și național-socialismul țâșnesc din același izvor al infernului. Arhiva Televiziunii Române geme de mărturii propagandistice realizate după rețete împrumutate de la Uniunea Sovietică și de cel de-al Treilea Reich, ale înjosirii poporului român de către o clică de stăpâni certați cu munca, și care își găseau plăcerea sadică să le soarbă ovațiile și închinarea tocmai oamenilor muncii, a căror sărbătoare, chipurile, o organizau.

În primii ani, la demonstrațiile de 1 mai se vorbea despre Ziua internațională a celor ce muncesc, iar pe măsură ce comunismul românesc devenea tot mai naționalist și cultul personalității tot mai accentuat, Nicolae Ceaușescu ocupa invariabil miezul sărbătorii. În primii ani ai dictaturii acestor revoluționari de profesie, certați cu munca – cei mai mulți, unii proletari mai aveau încă speranțe că vor vedea o orânduire mai dreaptă. Cu fiecare an, însă, camera de luat vederi este tot mai neputincioasă în a găsi oameni care să pară fericiți. O inovație stranie a paranoiei ultimilor ani de dinaintea căderii lui Nicolae Ceaușescu a fost așa-zisa sărbătorire prin muncă tocmai a Zilei Muncii, unul din cele mai năucitoare paradoxuri ale societății socialiste multilateral spulberate. Dictatorul era fericit doar dacă umplea stadioanele pe unde trecea cu oameni aduși cu sila, inclusiv copii care trebuia să stea de multe ori în frig și ploaie pentru a-l preamări și a-i aduce osanale. Imaginile de arhivă sunt valoroase prin ceea ce arată, dar și prin ceea ce nu arată. Toate crucile sau simbolurile creștine erau cu mare atenție cenzurate și scoase din filmările televiziunii. Nici o autoritate nu trebuia să existe deasupra efemerei dictaturi a omului.

Evenimentul oficial al genezei Zilei Muncii amintește de o serie de mișcări de mase care au avut loc în 1886, la Chicago. Așa numita afacere Haymarket a fost un miting muncitoresc în timpul căruia cineva, un anarhist, a aruncat o bombă în rândurile Poliției. Aceștia au deschis, apoi, focul. A murit un polițist și-un muncitor, alți 70 de polițiști au fost răniți și-un număr apreciabil de demonstranți. Hagiografia comunistă, care a găsit astfel  martiri, pe sângele cărora să-și poată zidi miturile uită să menționeze faptul că acest eveniment a avut loc nu la 1, ci la 4 mai. Mai mult, la acea dată, cea mai mare organizație muncitorească americană,  Knights of Labor (Cavalerii muncii),  avea deja aproape 20 de ani și lupta pentru ziua de muncă de 6 ore. Era, însă, o problemă pentru ca, această organizație să poată intra în mitul comunismului: era anti-socialistă și anti-radicală. Nu folosea bombe, ci negocieri pentru a obține drepturi pentru proletari, și culmea, sărbătoareau Ziua Muncii în septembrie.

De ce oare să-și celebreze muncitorii ziua la 1 mai ? Ce legătură poate exista între Noaptea Valpurgică, asociată definitiv cu vrăjitoria care este o uvertură, Armindenii, care este o sărbătoare pâgână numită și a pelinului sau a bețivilor, în care, paradoxal, oamenilor le era frică să muncească și Ziua internațională a Muncii?

Data sărbătorii nu a apărut ca o expresie spontană a proletariatului care-și cerea drepturile, ci a fost indusă de ideologii comuniști care l-au împins să „zdrobească orânduirea cea crudă și nedreaptă”, pentru a se putea cățăra apoi pe umerii săi,care avea să suporte o nouă ordine mondială, mai crudă și mai nedreaptă.

Karl Marx nu a avut la activ nici o zi de muncă în fabrică, la fel și Engels, la fel și Lenin. Totuși, la marile demonstrații comuniste, portretele lor erau purtate cu o mai mare venerație și teamă decât icoanele în procesiunile religioase. Marxismul a apărut într-un context în care clasa muncitoare lupta pentru drepturile sale, dar Marx a susținut că această luptă nu trebuie să urmărească drepturi sau obținerea unor condiții mai bune de muncă și viață, ci răsturnarea întregii ordini care făcuse posibilă această muncă.

Mai puțin cunoscut, însă, este faptul că Marx, însuși, a fost, mai degrabă, preocupat de îndepărtarea omului de credința în Dumnezeu și, îndeosebi de Creștinism, pe care îl considera o „religie a sclavilor”. Doar un proletar, din universul căruia fusese scos Dumnezeu, era în stare să înființeze Gulag-ul, să extermine milioane de semeni de-ai săi, și, în ultimă instanță, să fie manipulați să realizeze cele mai nedemne acte de proslăvire ale stăpânilor pe care-i are. Eforturile lui Marx de a lupta împotriva unei societăți coagulate tradițional în jurul unor valori creștine par să aibă o anumită justificare machiavellică. Este însă stranie îndârjirea sa împotriva socialiștilor creștini care luptau pentru drepturile proletarilor cu Biblia în mână.

O incursiune aprofundată în opera și biografia lui Marx îl descoperă pe acesta preocupat de satanism și autor al unor „Poeme satanice”. În câteva dintre ele nu se sfiește să profereze cele mai întunecate blesteme împotriva lui Dumnezeu și să-și afirme ca ideal suprem prăbușirea în infern, alături de întreaga umanitate. Tot materialismul lozincard era doar o stratagemă pentru a înșela dorința oamenilor muncii după o viață mai bună.

Dar Marx este doar o verigă intermediară în incursiunea noastră. Ideile sale sunt de fapt, doar o continuare a idealurilor illuministe. Coincidență ? Societatea secretă a illuminaților, care a zămislit Revoluția franceză și care a umplut apoi Europa de sânge de proletari și țărani, a fost înființată chiar la 1 mai, în anul 1776, în Bavaria, de către Adam Weishaupt, chiar după Noaptea valpurgică, noaptea orgiilor vrăjitorești a lui Mefistofel. Acest profesor de teologie devenit dușman al credinței creștine a înființat o mișcare ce își propunea să lupte împotriva Monarhiei, împotriva proprietății private, împotriva religiei, mai ales a celei creștine, împotriva Familiei și, în general, împotriva unei lumi care trebuia răsturnată pentru a aduce Noua Ordine Mondială. Mișcarea mima ateismul, dar era impregrantă de ocultism. Bineînțeles că plebeea secolului XX nici nu trebuia să știe adevărul din spatele miturilor pe care fusese clădită, ci doar despre o iluzorie luptă care încerca să radă de pe fața pământului o lume în curs de dispariție. Atât socialismul bolșevic, cât și socialismul naționalist aveau să se închine, în acest fel, idolilor urii, inventând dușmani de clasă sau de rasă și umplând lumea cu sânge, sacrificii pe altarele întunericului secolului XX. Era o religie răsturnată, a tenebrelor, care-și avea idolii, icoanele, altarele de butaforie, până și sărbătoarea denaturată a Floriilor, sacrificiile, ritualurile pe care le plasase suficient de aproape de Paști încât să poată încerca să se substituie sărbătorii Învierii unui Dumnezeu care, culmea, fusese de dragul oamenilor, timp de 33 de ani, chiar Om al muncii, înainte de a fi Om al durerii, obișnuit cu suferința.

Așa cum trebuie însă, întotdeauna ca să se întâmple, idolii s-au părvălit la pământ, dar omenirea a trebuit să plătească zeci de milioane de vieți pentru această rătăcire căreia i-a căzut pradă.

Iar dacă azi mai râde primăvara pentru proletari, este doar pentru că El, Iisus este singurul care a redăruit cu adevărat demnitatea. Este singurul dintre conducătorii muncitorilor care a știut ce înseamnă munca proletarului, singurul care i-a iubit. Dar și singurul care a înviat !”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s